Ronnie O'Sullivan, la 46 de ani! Povestea unuia dintre cele mai mari genii din istoria sportului - Eurosport (2024)

Articol scris de Adrian Roman

Snookerul a avut parte, de-a lungul timpului, de o serie de figuri legendare, care au contribuit, prin ceea ce au reușit cu tacul, la masa de snooker, la un interes tot mai mare pentru o disciplină percepută inițial ca fiind de nișă.

Dar cel mai mare impact asupra acestui sport l-a avut, fără îndoială, Ronnie O'Sullivan, geniul extravagant care azi împlinește 46 de ani. Viteza incredibilă de la masă, loviturile imposibile și construirea breakurilor mari (1124 de breakuri de peste 100 de puncte, 15 maxime, de 147 - recorduri all-time) au făcut din Ronnie o vedetă planetară. Dar, dincolo de geniul de la masa de joc, englezul a devenit atât de iubit și pentru felul său excentric de a se comporta.

Luând contact pentru prima dată cu snooker-ul la vârsta de 7 ani, micul Ronnie a prins rapid tainele sportului inventat în secolul XIX pe pământ indian de către colonelul britanic, Sir Neville Chamberlain, iar progresul a avut un efect rapid, doi ani mai târziu câştigând primul său titlu amator într-un snooker club din Essex. Izbutind a realiza primele sale break-uri de peste 100 de puncte, micul Ronnie, cochetând cu studiile la liceul Wanstead din Londra, înregistrează primul său break maxim (n.r. 147 de puncte), în cadrul Campionatului Englez de Amatori. Primul break maxim ce, deja, reprezenta un semn că puştiul începuse să se călească pentru ce urma. Mai exact, urma să devină jucătorul profesionist de snooker cu cele mai multe break-uri maxime din istoria sportului, 15 la număr. După doar câteva luni, Ronnie îşi consolidează titlul de campion mondial la snooker pentru jucători sub 21 de ani

La un an după această performanţă devine jucător profesionist cu acte în regulă. Astfel, în timpul sezonului competiţional 1992-93, Ronnie câştigă 74 din cele 76 de meciuri de calificare, acest palmares incluzând şi o serie de 38 de victorii consecutive, ceea ce l-a determinat pe redutabilul comentator britanic de snooker, Alan Hughes, să îi acorde lui Ronnie O’Sullivan porecla ”Racheta”.

După ce a reuşit să se califice pe tabloul principal al Campionatului Mondial de Snooker de la Crucible, devenind al treilea cel mai tânăr jucător din istorie ce evoluează în acest turneu după Luca Brecel, respectiv Stephen Hendry, Ronnie O’Sullivan devine noul campion al Marii Britanii după o finală contra marelui său rival, Stephen Hendry, scor 10-6. Colegi de generaţie, ce aveau să lupte cot la cot, care pe care, pentru supremaţia în snooker, iar din câte arată istoria, chiar am avut parte de confruntări memorabile între cele două entități ale sportului.

În pofida rezultatului obţinut pe tărâm britanic, Ronnie a pierdut, la doar câteva săptămâni distanţă, finala European Open în Belgia, împotriva aceluiaşi Stephen Hendry, cei doi întâlnindu-se într-o finală de turneu de clasament abia trei ani mai târziu, tot la Campionatului de Snooker al Marii Britanii unde, cu acelaşi scor de 10-6, ”Racheta” îşi trecea în palmares al doilea titlu al Albionului. De altfel, doar Campionatul Mondial are o notorietate mai importantă decât turneul ce se dispută în oraşul York încă din 1977.

De altfel, această performanţă era mai mult decât bine-venită, în contextul unui sezon 1994-95 dezastruos pentru Ronnie, care pierdea ambele finale disputate în 1995 contra lui John Higgins la British Open, respectiv James Wattana pe propriul său teren, Thailanda.

Pentru Ronnie, principalul obiectiv îl reprezenta Campionatul Mondial. Între 1996 şi 1999, ”Racheta” a bifat trei semifinale consecutive, la ediţia din 1997 bifând primul break maxim al carierei în doar cinci minute şi opt secunde. Abia în 2001 va avea onoarea de a se încorona, pentru prima dată în calitate de jucător profesionist, campion mondial la snooker. Până atunci reuşise, în decurs de trei ani, să bifeze dubla Scottish Open-China Open, aştepându-l, astfel, ediţia din 2001 a Campionatului Mondial, unde urma să facă un turneu magistral. După victorii la cel puţin şapte frame-uri diferenţă împotriva lui Andy Hicks, Dave Harold, Peter Ebdon şi eliminarea revelaţiei Joe Swail în semifinale, favorit cu numărul 16 la startul turneului, Ronnie a ajuns primul la 18 frame-uri în finala disputată împotriva favoritului secund la Crucible, John Higgins, într-o finală de tip „cel mai bun din 35 de frame-uri”. Astfel, Ronnie O’Sullivan îşi trecea numele în elita mondială a snooker-ului şi se anunţa începutul unui proces de transformare ce, mai târziu, avea să îl pună în ipostaza de a fi considerat printre cei mai mari jucători din istorie.

Într-un timp, jucătorii scoţieni deveniseră ţintele preferate ale ”Rachetei”. După încoronarea de la Sheffield, Ronnie O’Sullivan şi-a luat revanşa în urma finalei pierdute la European Open cu un deceniu înainte şi l-a învins pe Stephen Hendry, scor 9-6, pentru ca la Masters-ul Irlandei să îl învingă în frame decisiv pe John Higgins, într-un meci de tipul cel mai bun din 19 jocuri.

Un an mai târziu, Ronnie O’Sullivan a devenit, pentru a doua oară în carieră, campion mondial la snooker, după ce l-a învins cu zece frame-uri diferenţă pe Graeme Dott, aflat la prima finală la Crucible, înainte de victoria finală obţinută în 2006, în ciuda faptului că noul campion la Crucible pierduse primele cinci frame-uri ale meciului. Graţie acestei victorii, Ronnie şi-a consolidat prima poziţie în clasamentul circuitului profesionist de snooker, poziţie pe care avea să o menţină timp de două sezoane.

Pentru Ronnie O’Sullivan, sezonul competiţional 2004-05 s-a dovedit a fi primul cu adevărat excepţional, păstrându-şi titlul la Welsh Open împotriva lui Stephen Hendry, turneu în cadrul căruia a înregistrat zece break-uri de cel puţin o sută de puncte, inclusiv un break de 146 de puncte, cel mai mare al acelei ediţii. Având momentumul de partea sa, dublul campion mondial s-a impus categoric în finala turneului Masters, disputat la Londra, împotriva lui John Higgins, căruia i-a administrat un categoric scor de 10-3, ce l-a făcut pe jucătorul scoţian să îl catalogheze pe cel intitulat "Racheta" drept geniu.

Şi totuşi, cariera uluitoare a lui Ronnie a avut parte şi de perioade de secetă în ceea ce priveşte trofeele importante, dar a avut parte şi de comportamente inexplicabile, de multe ori controversate şi cu un mic dozaj de dubiu. Spre exemplu, în timpul semifinalei Campionatului Mondial disputată contra aceluiaşi Graham Dott, la ediţia din 2006, Ronnie O’Sullivan a acuzat în dese rânduri probleme cu capătul frontal al tacului, capăt ajustabil şi folosit la lovituri. Într-un moment de neatenţie, pe camerele televiziunilor britanice a putut fi observat faptul că Ronnie, în mod deliberat, a încercat să scoată capătul tacului, organizatorul turneului de la Crucible, Mike Ganley fiind obligat conform regulamentului să îi acorde lui O’Sullivan o durată de 15 minute pentru reajustarea capătului de tac. După acest incident, Ronnie a reuşit în frame-ul cu numărul 17 un break de 124 de puncte, fapt ce a fost contestat la finalul partidei atât de Graeme Dott, cât şi de alţi doi jucători din circuit, legendarul Steve Davis, liderul al clasamentului mondial de snooker timp de şase sezoane consecutive, respectiv John Parrott, câştigătorul al Campionatului Mondial în 1991. De altfel, un raport întocmit de cei de la BBC a adus în vedere faptul că Ronnie a schimbat, de-a lungul întregii partide, douăzeci şi unu de capete de tac, mişcare văzută drept un joc psihologic de către specialişti. Această strategie a fost, oarecum de aşteptat, eşuată, Graham Dott impunându-se la final cu scorul de 17-11.

Un alt astfel de episod a avut loc în timpul sezonului 2001-02, atunci când, înaintea semifinalei de Campionat Mondial contra lui Stephen Hendry, Ronnie a declarat la conferinţa de presă de dinaintea meciului că nu are nicio fărâmă de respect pentru Hendry pentru un incident petrecut în semifinala din urmă cu trei ediţii, pierdută de O’Sullivan cu scorul de 13-17. În urma unui fault comis de O’Sullivan, Hendry a acceptat să joace mai departe lovitura, fapt ce a fost contestat de Ronnie, considerând că jucătorul scoţian trebuia să îi acorde repetarea loviturii din poziţia iniţială. De asem*nea, Ronnie a adăugat că doreşte „să-l trimită pe Hendry înapoi în Scoţia, cu intenţia de a opri unul dintre jucătorii fostului său manager din drumul către titlul mondial”, continuând cu ideea că „dacă va câştiga meciul, ştie că Hendry se va comporta ca o fetiţă în faţa mea, aşa că îi voi transmite să se întoarcă la viaţa sa mică şi tristă”. Stephen Hendry avea să se impună la capătul acelei dispute, scor 17-13.

Patru ani şi jumătate mai târziu, la Campionatul Marii Britanii, Ronnie O’Sullivan şi Stephen Hendry dădeau din nou piept, însă pentru calificarea în semifinalele turneului găzduit la York. Scoţianul a început ”ca din tun” şi după primele patru frame-uri se afla în avantaj pe tabelă cu scorul de 4-0, frame-ul al cincilea revenindu-i ”Rachetei”. După ce a început al şaselea frame cu un break de 24 de puncte, o lovitură la bila neagră l-a lăsat pe Ronnie într-o poziţie incomodă pentru următoarea bilă roşie, ulterior ratată. În urma loviturii, Ronnie s-a dus direct la arbitrul Jan Verhaas, căruia i-a strând mana, asem*nea şi la Hendry, spunându-i apoi ”mi-a ajuns”. Între timp, la cealaltă masă era în desfăşurare celălalt sfert de finală rămas, Graeme Dott împotriva lui Steve Davis, ce au crezut că a început o altercaţie între O’Sullivan şi Hendry, după ce fanii aflaţi în arenă s-au arătat şocaţi de comportamentul lui Ronnie. Ulterior, s-a confirmat faptul că O’Sullivan a declarat forfait, fiindu-i acordată lui Stephen Hendry o victorie din oficiu de 9-1. După meci, Ronnie a lăsat un comunicat de presă, în care menţiona că îşi cere scuze pentru cele întâmplate şi că va reveni cu picioarele pe pământ, mai puternic ca niciodată din punct de vedere mental. Pe 31 mai 2007, la cinci luni de la finalul turneului, Federaţia Mondială de Snooker i-a acordat lui Ronnie O’Sullivan o amendă de aproximativ 21,000 de lire sterline şi o depunctare în clasamentul mondial de nouă sute de puncte. La doar o lună distanţă, Ronnie şi-a anunţat revenirea pentru turneul de la Masters, fiind întâmpinat cu reacţii mixte în meciul din prima rundă, contra lui Ali Carter, câştigat cu scorul de 6-1.

După turneul de Masters câştigat la finele anului 2007, împotriva lui Stephen Maguire, Ronnie O’Sullivan se pregătea pentru adjudecarea celui de-al treilea Campionat Mondial din palmares, în urma finalei disputate contra lui Ali Carter după ce, în semifinale, Ronnie trecuse de Stephen Hendry printr-un neverosimil 17-6, Carter neavând mai mult noroc în faţa sa şi pierzând ultimul act cu scorul de 18-8. După perioada neagră din cariera sa, Ronnie părea pregătit să îşi răzbune lipsa de rezultate, dar şi gesturile necontrolabile din timpun turneelor şi să redevină jucătorul cu statut de geniu, aşa cum l-a botezat scoţianul John Higgins.

Perioada 2009-2012 nu a fost foarte prolifică pentru Ronnie din punct de vedere al rezultatelor, obţinând un singur titlu al unui turneu de clasament, Masters-ul de la Shanghai, unde l-a învins pe Liang Wenbo, medaliat cu argint la Jocurile Mondiale de la Cali, în 2013. Însă această secetă a fost înterupta odată cu Masters-ul German, turneu cu meciuri relativ scurte, toate meciurile, cu excepţia semifinalelor (11 frame-uri) şi finala (17 frame-uri) jucându-se pe un format de tip cel mai bun din nouă jocuri. Astfel, după victoriile obţinute contra lui Andrew Higginson, Joe Perry, Matthew Stevens şi Stephen Lee, Ronnie, favorit cu numărul 14 la Berlin, şi-a trecut în palmares al doilea astfel de turneu în palmares, după o finală încheiată cu scorul de 9-7 împotriva lui Stephen Maguire. Apoi, în perioada aprilie-mai, Campionatul Mondial din 2012, cu o repetare a ultimului act de la ediţia din 2008 (cu Ali Carter), când acelaşi Ronnie O’Sullivan îşi adjudeca victoria finală cu scorul de 18-8. Și de această dată "Expresul din Essex" a fost ca un taifun în fața "Căpitanului", trecându-și în palmares al 5-lea titlu mondial, după 18-11.

După anul sabatic luat de Ronnie O’Sullivan între ediţiile din 2012 şi 2013 ale Campionatului Mondial, timp în care se angajase să aibă grijă de o fermă de porci din Essex, insistând a fi neplătit în această perioadă şi cochetând din când în când cu marele său hobby, alergatul, fiind membru al clubului Woodford Green with Essex Ladies, „Racheta” părea că şi-a găsit, în sfârşit, liniştea interioară de mult pierdută. După ce a refuzat să semneze un contract de jucător profesionist cu Federaţia Mondială de Snooker, în ideea de a lua o pauză din circuit, o eventuală reîntoarcere la masa de snooker fără meciuri în „picioare” pentru Ronnie ar fi reprezentat o decizie pe cât de majoră, pe atât de riscantă. În special, o reîntoarcere chiar la Campionatul Mondial, unde miza, dar şi presiunea sunt la un nivel foarte ridicat.

Ca atare, Ronnie îşi anunţa revenirea chiar în Teatrul Crucible, iar după victoriile la cel puţin cinci frame-uri diferenţă împotriva lui Marcus Campbell, favorit numărul patru, respectiv Ali Carter, fost adversar în finalele din 2008 şi 2012, Ronnie O’Sullivan şi-a consolidat statutul de favorit pentru sfertul de finală disputat împotriva lui Stuart Bingham, meci câştigat cu 13-4. Ajuns în semifinale, împotriva campionului mondial din acest an şi numărul unu mondial în exerciţiu, ”Domnul Tunsoare” Judd Trump, Ronnie nu stă foarte mult pe gânduri şi îşi asigură biletele pentru finala contra revelaţiei Barry Hawkins, pe care îl învinge cu scorul de 18-12, administrând totodată şi cel mai mare break al finalei, 134 de puncte. Cel mai vârstnic campion mondial de la Ray Reardon, din 1978. Da, acesta este Ronnie pe care noi îl ştiam, îl ştim şi îl vom şti mulţi ani de aici înainte. Cu această performanţă, ”Racheta” devenise primul jucător de la Stephen Hendry în anii ’90 ce reuşeşte să îşi apare trofeul la Crucible.

Datorită victoriei finale la ediţia din 2013 a Campionatului Mondial, Ronnie O’Sullivan a avut dreptul de a participa cu un cap de serie stabilit pentru orice turneu jucat în sezonul 2013-14, deşi începuse anul competiţional pe locul 19 în clasamentul mondial. Mai exact, pentru ediţia din 2014 a Campionatului Mondial, conform regulamentului, Ronnie va fi cap de serie numărul 1, iar pentru celelalte turnee de clasament cap de serie numărul 2. În urma a patru victorii consecutive la ediţia din 2013 a Campionatului Marii Britanii, cel mai notabil adversar fiind Robert Milkins, cap de serie numărul 15, Ronnie avea să piardă cu scorul de 6-4 sfertul de finală disputat contra lui Stuart Bingham.

La Newport, în Ţara Galilor, Ronnie O’Sullivan îşi trecea în cont cel de-al treilea Welsh Open din istorie, înregistrând patru rezultate consecutive de 4-1 în primele patru runde, un 5-1 împotriva lui John Higgins, un 6-2 contra lui Barry Hawkins şi, în ultimul act, un 9-3 împotriva lui Ding Junhui, plecând cu forţe proaspete pentru Campionatul Mondial, ediţia 2014, unde avea şansa de a realiza hat-trick-ul, primul de la Stephen Hendry şi până atunci. Cu un traseu relativ propice până în faza semifinalelor, întâlnind jucători precum Robin Hull, venit din calificări, Joe Perry, cap de serie numărul 16 şi Shaun Murphy, cap de serie numărul 9, Ronnie nu a întâmpinat multe probleme până la meciul contra lui Barry Hawkins. După victoria lui Ronnie la o diferenţă de zece frame-uri, scor 17-7, a venit rândul adversarului din finală, Mark Selby, să treacă de Neil Robertson în urma unui meci ce s-a întins pe durata a trei zile, scorul fiind 17-15. După puţin peste 11 ore, în două sesiuni diferite, cel din urmă finalist avea să-i spulbere intenţia lui Ronnie de a completa hat-trick-ul, la capătul unui ultim act în care ”Racheta” nu plecase capul în calitate de învins, dat fiind că, la un moment dat, Ronnie reuşise să reducă din diferenţa de pe tabela de scor la 14-15, Selby adjudecându-şi ultimele trei frame-uri pentru primul său titlu mondial din palmares.

După înfrângerea de la Crucible, Ronnie fusese programat să îşi apere titlul din Campionatul Marii Britanii obţinut cu un an înainte, însă datorită tulburărilor de somn a decis să se retragă înainte de startul competiţiei. După două finale ratate în 2016 la Masters-ul European, respectiv Campionatul Marii Britanii a urmat poate cea mai bună formă din cariera celui intitulat ”Racheta”. Deşi nu a reuşit să mai pună mâna pe un al şaselea Campionat Mondial de snooker, Ronnie O’Sullivan şi-a câştigat toate cele trei finale disputate în 2017, la Open-ul Angliei, Masters-ul de la Shanghai şi, pentru a şasea oară, Campionatul Marii Britanii, continuând anul următor cu un trofeu World Grand Prix, Players Championship şi un al şaptelea Campionat al Marii Britanii, toate aceste performanţe fiind succedate de cele două trofee obţinute de Ronnie în acest an, al doilea trofeu Players Championship, respectiv ediţia inaugurală a trofeului Tour Championship, găzduită în Ţara Galilor la Llandudno. Ambele finale, împotriva lui Neil Robertson.

Ronnie O'Sullivan și-a completat în 2020 impresionantul CV cu un nou titlu mondial, al 6-lea și se uită în spate la o carieră care a avut de toate: gust dulce şi amar, glorie şi disperare, dreptate şi injustiţie, dar cel mai important, recunoaşterea geniului său insolit din partea iubitorilor sportului cu tac. Faptul că omul Ronnie O’Sullivan a reuşit să facă o discrepanţă între viaţa personală şi cea din faţa mesei de snooker lasă de înţeles faptul că nu Ronnie O’Sullivan are nevoie de snooker, ci snooker-ul are nevoie de Ronnie O’Sullivan. În rest, caps off, Rocket!

Născut la Wordlsley din tată Ronald John O’Sullivan şi mamă Maria O’Sullivan, micul Ronnie a crescut în regiunea Essex în timp ce părinţii săi deţineau un lanţ de magazine de tip sex shop în zona Soho, aflată în vestul Londrei, unde entertainment-ul este întotdeauna la ordinea zilei, fiind considerată o zonă de fashion pentru aristocraţii vremii începând din secolul XIX. De altfel, timp de mai bine de două secole, zona Soho a reprezentat inima Londrei în industria sexului.

De altfel, prima întâmplare ce avea să-i marcheze, cu adevărat, viaţa celui mai mare copil al familiei O’Sullivan a avut loc în 1992, atunci când tatăl său a fost, iniţial, condamnat la închisoare pe viaţă după ce l-a înjunghiat pe Bruce Bryan, tată a doi copii, şoferul personal al lui Charlie Kray, unul dintre gemenii Kray ce au perpetuat crimele organizate în estul Londrei în timpul anilor ’50 şi ’60, făcând parte din banda numită ”The Firm”. Incidentul a avut loc într-un club de noapte din zona Chelsea, aflată în sud-vestul Londrei, când Ronnie Sr. l-a atacat atât pe Bruce, cât şi pe fratele acestuia, Kelvin, cu un cuţit de aproximativ 15 centimetri lungime. Astfel, după anchetarea şi implicit scoaterea sub vinovăţie a seniorului familiei O’Sullivan, pedeapsa a fost limitată la doar 18 ani de închisoare cu executare. Devenit jucător profesionist în acelaşi an, la doar 16 primăveri, Ronnie avea să sufere o primă înfrângere importantă, însă nu la masa de snooker. Încă adolescent, ştia că sprijinul părinţilor era primordial în procesul dezvoltării personale şi al ghidării în cariera sa de jucător. Pentru Ronnie, loialitatea faţă de tatăl său era mai presusă decât orice.

La doar câţiva ani distanţă, mama sa, Maria, originară din Sicilia, a fost la rândul ei încarcerată timp de un an pentru evaziune fiscală, lăsându-i singuri pe Ronnie şi surioara sa în vârstă de doar opt ani, Danielle. În cele din urmă, mezina familiei O’Sullivan a fost luată în grijă de prietenii familiei, Ronnie având astfel o responsabilitate uriaşă pe umerii săi, o responsabilitate ce presupune dezvoltarea personală într-un mediu propice, în ciuda faptului că ambii părinţi nu pot face nimic decât spere că fiul lor, proaspăt devenit jucător profesionist de snooker, va reuşi să găsească un echilibru între mediul personal şi celor profesional. Nu a fost aşa.

În ciuda faptului că era predestinat pentru lucruri mari în acest sport, datorită talentului nativ pentru snooker, Ronnie a dezvoltat o relaţie de tip iubire-ură pentru sport, fiind obligat să îşi facă tatăl din închisoare fericit, cu preţul formării unor vicii. Încă de la începuturile carierei de profesionist, Ronnie O’Sullivan a fost diagnosticat cu depresie clinică, luând contact cu drogurile şi alcool pentru satisfacerea neplăcerilor. Seară de seară, obişnuia să bea 15 halbe de bere Guinness şi să fumeze canabis, însă în autobiografia sa, Ronnie afirmă că toate acestea au apărut nu din necesitate, ci din dorinţa de a se separa de problemele personale. Nu puţine au fost dăţile când Ronnie a fost pe punctul de a renunţa definitiv la prima sa dragoste, snooker-ul.

Pentru Ronnie O’Sullivan, cel mai mare refugiu l-a reprezentat alergatul. Iniţial, Ronnie nu reuşise să slăbească nici măcar un kilogram, însă după numeroase şedinţe de consultaţie cu un nutriţionist i s-a impus un regim strict constituit din peşte proaspăt, legume şi foarte mulţi carbohidraţi. Aşa, a reuşit să slăbească aproximativ şapte kilograme, iar în fiecare zi, chiar şi în ziua de astăzi, aleargă în fiecare zi în jur de şase-şapte mile (aproximativ zece kilometri). Fiind membru al clubului Woodford Green din Essex, Ronnie ia frecvent parte la diversele curse de mini-maraton din Marea Britanie. De altfel, recordul personal stabilit a fost de 34 de minute şi 54 de secunde, în timpul unei curse de zece kilometri ce l-a propulsat în top 1,500 al celor mai buni alergători din Marea Britanie în 2008. Dacă există un drog pe care Ronnie îl consideră pozitiv în viaţa sa de zi cu zi, acela este alergatul.

Un alt hobby ce îl ajută pe Ronnie să depăşească momentele dificile îl reprezintă gătitul. Mare amator al mâncării chinezeşti, Ronnie O’Sullivan a exprimat, în dese rânduri, dorinţa de a face o şcoală de bucătari şi de a explora diferitele culturi gastronomice ale lumii. Şi da, se laudă că face un curry englezesc excelent.

În urmă cu opt ani, vizibil afectat de schimbările bruşte de comportament apărute în urma depresiei, Ronnie a ales să apeleze cu încredere la psihologul sportiv şi fostul ciclist Steve Peters. Cu o viaţă personală deziluzionată, fiind implicat într-un proces pentru obţinerea custodiei celor doi copii, Lily şi Ronnie Jr., dar şi cu tulburări ale somnului, Ronnie a simţit că este momentul să i se distinuie unuia dintre marii psihologi sportivi ai Albionului. În primele sale şedinţe de consiliere, ”Racheta” i-a povestit lui Steve Peters despre infamul incident între el şi Stephen Hendry de la ediţia din 2006 a Campionatului Marii Britanii. Ceea ce Ronnie a înţeles, cu ajutorul lui Steve, este că un astfel de comportament este rezultatul unui aşa zis “brain freeze”, un produs al gândurilor negative ce i-ar fi zdruncinat, în timp, creierul, luând astfel decizii necontrolabile.

În încheiere, nu trebuie decât să ne arătăm elogiul faţă de jucătorul şi omul Ronnie O’Sullivan şi să ne scoatem, virtual, pălăriile în faţa sa. Pentru că a adus atât de multe sportului, fanilor săi şi celor ce, măcar o dată în viaţă, au prins o lovitură magistrală din partea sa. Chapeau bas!

LG îți aduce mai aproape transmisiunile Eurosport din sporturile de iarnă.